CultInform

Buletin Cultinform septembrie 2005

autor: Horia Gligor

Mario Vargas Llosa

Probabil că cel mai important eveniment cultural din ultima vreme a fost decernarea marelui premiu OVIDIU (valoarea acestuia este de zece mii euro), în cadrul festivalului “Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii, Mario Vargas Llosa.
Cunoscut cititorilor din România încă de acum patru decenii când i s-a publicat “Casa verde”, notorietatea scriitorului a fost justificată în timp şi de succesul pe piaţă al traducerilor cărţilor Mătuşa Julia şi condeierul, Oraşul şi câinii, Conversaţie la catedrală, Războiul sfârşitului lumii, Povestaşul, Lituma în Anzi, Cine l-a ucis pe Palomino Moreno, Peştele în apă, Elogiu mamei vitrege, Paradisul de după colţ, Adevărul minciunilor, Tentaţia imposibilului.
Deşi festivalul de la Neptun a ajuns doar la a patra ediţie, credem că premiatul din acest an nu face decât să completeze o listă cu nume de scriitori cu un mare prestigiu internaţional care ne-au vizitat ţara cu această ocazie: Alain Robe-Grillet, Jorge Semprun, Antonio Lobo Antunes, Ismail Kadare, Amos Oz, Jonathan Coe, Tomaz Salamun, Gaetan Souci sau Cengiz Bektaş.
Cârcotaşii, nemulţumiţi de succesul organizatorilor în limitarea drastică a contactelor iubitorilor cărţilor lui Llosa cu idolul lor, au mai avut încă un motiv de supărare: alegerea cu totul neinspirată a librăriei Cărtureşti ca loc de expunere pentru fotografiile Morenei, fiica scriitorului. Acestea aproape că nu s-au zărit din cauza numărului mare de vizitatori care s-au înghesuit la autografe în spaţiul cu totul neîndestulător al librăriei, lipsit de aer şi prea zgomotos.
O oarecare scuză se poate detecta în interviul acordat de Llosa de curând la Madrid Marianei Sipoş: “Revenirea în România se vrea în primul rând un semn de recunoştinţă pentru cititorii cărţilor sale, care l-au primit atât de generos în vizita precedentă din 1995, dar regretă că programul care i-a fost comunicat de către editura Humanitas, cuprinzând zilele de la Neptun şi manifestările din Bucureşti, nu-i permit un contact şi un dialog mai apropiat cu cititorii săi şi cu scriitorii”.
Am extras din articolul publicat de I. Malamen în Ziua câteva dintre ideile exprimate extrem de concis de Llosa la o conferinţă de presă de la Institutul Cervantes din Bucureşti:

Intelectualii pe care îi frecventez sunt laici

Sunt un agnostic incompetent în ce priveşte transcendenţa

Nu îmi sunt interzise fantezia, irealitatea

Barbaria naşte marea literatură

Literatura este anume făcută pentru a absorbi tot răul care poate fi trăit în mod neprimejdios în viaţă

Literatura nu corupe oameni, oamenii corup literatura

Impresia mea este că procesul de democratizare a avansat în România.

Nu m-ar mira deloc ca unele dintre propoziţiile de mai sus să le regăsim în curând şi sub
formă de motto-uri…

            MECIPT - o istorie subiectivă

            MECIPT – Maşina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timişoara – a fost pusă în funcţiune în anul 1961. Dan D. Farcaş, unul dintre primii angajaţi în acest proiect, a prins într-un eseu de 27 de pagini (acesta se poate descărca prin Internet de pe sit-ul ATIC –Asociaţia pentru Tehnologiile Informaţiei şi Comunicaţii) câteva dintre jaloanele ce marchează istoria primului calculator electronic proiectat, pus la punct şi exploatat în mediul universitar din România.
La 17 mai 1962 s-a desfăşurat cu succes şi prima încercare de traducere automată din engleză în română, în cadrul unui proiect condus de Erika Domokoş-Nistor. Prima dintre frazele corect traduse, dintr-un set propus de o comisie condusă de academicianul Grigore Moisil, a fost: “Dumneavoastră explicaţi dezvoltarea ştiinţei şi noi ajutăm la descriera exemplelor”.
            La aprecierea corectă a succesului acestui proiect trebuie luate în calcul carcteristicile tehnice ale MECIPT-ului: 50 de operaţii pe secundă şi 1024 adrese de memorie!
Desigur că reuşita acestui experiment i-a încântat pe specialişti, dar a avut şi ecouri neaşteptate în rândul publicului larg, care a aflat din presă că MECIPT-ul ştie să traducă. Motiv pentru care o instituţie foarte serioasă şi-a trimis un angajat cu un volum masiv în engleză, sperând că va obţine traducerea mai devreme de două luni, termenul impus de traducătorii tradiţionali!

Textul – componentă a imaginii plastice

            Adrian Rogoz a obţinut primul poem invariant printr-o muncă îndârjită timp de şapte ani, în perioada 1962 –1968. Deci, a început cam în acelaşi timp în care s-a desfăşurat experimentul de traducere automată descris în paragraful de mai sus. Mărturiseşte în articolul publicat în volumul Semiotica matematică a artelor vizuale, apărut în anul 1982 în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică sub coordonarea generală a lui Solomon Marcus, că: “ …am citit poezii făcute de computere. Unele erau tulburătoare, dar nici una cu adevărat nebunească”.. E vorba, în fapt, despre preluarea unei istorioare ce i se atribuie celebrului fizician Niels Bohr, despre care se spune că a considerat imperfectă teoria unitară a câmpului propusă de Heisenberg deoarece …nu era suficient de nebunească!
Se spune că în anul 1871 poetul Rimbaud i-ar fi scris lui Georges Izambard: “Nu este corect să spun: eu gândesc. Ar trebui să afirm sunt gândit, fie-mi iertat jocul de cuvinte. Eu este un altul”. După un secol şi mai bine de speculaţii metafizice induse de asemenea aserţiuni, iată că se produce un soi de iluminare: rezolvarea problemei se rezolvă prin   anexarea unui …calculator poetului. Din punct de vedere cibernetic programele pot să simuleze perfect creaţia poetică şi chiar să-i păcălească pe cititori prin mimarea perfectă a talentului liric. Şi, totuşi, asemenea întreprinderi sunt considerate a fi eşecuri, efortul echipelor mixte poeţi-programatori fiind, în cele din urmă ridiculizat.
Găsirea de reguli specifice automatizării creaţiei poetice duce la afirmaţii ingineresc-cantitative de genul: “ce a realizat computerul în 20 de minute de lucru ar fi necesitat unui om două milenii”!
Respectul şi chiar o dragoste profundă pentru limba noastră i-au inspirat autorului câteva fraze absolut remarcabile prin conciziunea şi frumuseţea cu care a prins ideea în cuvinte: “Minereurile limbii române produc şi ele un nobil metal apt să fie turnat în fraze şi în versuri perene şi iscusite ca nişte proverbe. De la codrii de zicători culese de Zanne sau renăscute de Anton Pann şi până la solitarul Glossei eminesciene, se perpetuează graţia statuară a graiului nostru. Să adăugăm un fonetism extrem, un bogat spectru lexical preluat de la toate popoarele cu care am venit în contact, fondul principal rămânând covârşitor latin, o vigoare şi o mlădiere pe care româna, în ciuda vechimii ei, le-a păstrat, cristalizându-se ca literatură cultă mai târziu decât alte limbi europene, experienţele cruciale prin care Creangă, Eminescu, cei doi Caragiale, Urmuz, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia şi Blaga au conferit unei literaturi tinere o excepţională maturitate şi fertilitate (în sensul repercusiunilor deschise Tristan Tzara şi dadaismul, Eugen Ionescu şi teatrul contemporan, Mircea Eliade şi o anumită proză filosofică de largă audienţă), şi am prezentat esenţialele calităţi ale instrumentului (aproape fără soţ) pe care l-am avut la dispoziţie înainte de a descoperi poezia invariantă . Spre a folosi o imagne, pot spune că, aidoma unei mări pline de comori, limba românească mi-a dezvăluit un noian de frumuseţi de cum am izbutit să pătrund în străfundurile ei”.

Furia şi orgoliul

            Am regăsit din întâmplare un fişier rătăcit pe PC-ul meu, aşteptând cuminte de mai bine de doi ani să fie luat în seamă,            un e-mail despre jurnalista Oriana Fallaci, una dintre figurile emblematice ale acestei meserii; în care este extrem de greu să rămâi în memoria cititorilor, alături de celebra Genevieve Tabouis, prietena şi confidenta lui Titulescu din perioada interbelică.
S-a autocaracterizat necruţător ca fiind: “…..frumoasă, dar închisă în sine şi plictisitoare pentru cei din jur”. Viaţa a contrazis-o, însă, deoarece a fost o militantă antinazistă în Florenţa încă de pe când avea 16 ani. iar cele 11 cărţi publicate i-au adus o notorietate cu totul deosebită şi interviuri cu mai marii lumii.
Imediat după atentatul terorist din 11 septembrie de la World Trade Center din New York –căruia i-a fost martor direct – a acceptat solicitarea cotidianului italian Coriere de la Sera şi a publicat un articol fluviu, întins pe patru pagini ale ziarului. Pamfletul său a devenit un exemplu de atitudine violent antifundamentalistă, ţinta fiind islamul, în general, şi terorismul islamic, în special. Pentru cei obişnuiţi cu teoria ciocnirii civilizaţiilor formulată de Huntington, nu apărea ca noutate părerea Orianei Fallaci referitoare la prăpastia de netrecut între civilizaţia creştină şi cea musulmană. A şocat însă, violenţa de limbaj prin care încerca să-şi facă mesajele şi mai clare:

o avertizare asupra furiei crescânde a lumii musulmane contra Occidentului

atac necruţător la adresa ipocriziei liderilor europeni, orbi şi masochişti

pericolul principiului importat de la americani al corectitudinii politice

descrierea musulmanilor ca fiinţe dezgustătoare, care se înmulţesc ca şobolanii şi urinează în cristelniţe şi stau de cinci ori pe zi cu fundurile în sus şi se roagă lui Allah

concluzia: cine continuă să facă distincţie între terorism şi islam nu este decât un intelectual pidosnic.

Articolui a apărut în data de 29 ianuarie 2001 şi a stârnit polemici aprinse, ca, de altfel, şi
cartea sa Furia şi orgoliul (varianta extinsă a articolului), vândută într-un milion de exemplare. Primul-ministru italian Silvio Berlusconi i-a luat apărarea, făcând o eroare monumentală ca om politic deoarece a susţinut public superioritatea civilizaţiei occidentale. Organizaţiile de apărare a drepturilor omului au reacţionat şi ele prompt şi cu vehemenţă, declarând antiislamismul la fel de dăunător ca antisemitismul. Mai multe grupări antirasiste din Franţa au solicitat în justiţie interzicerea difuzării cărţii, etichetată ca islamofobă.
Fără a se teme de comparaţiile cu prea des citatul J’accuse, Oriana Fallaci exprimă tranşant:

Găsesc ruşinos:

că în Franţa sunt incendiate sinagogile, sunt terorizaţi evreii, le sunt profanate cimitirele, în Franţa devizei “Libertate-Egalitate-Fraternitate”

că în Olanda, Germania, Danemarca tinerii poartă turbanul palestinian aşa cum avangardiştii lui Mussolini purtau insemnele fascismului

că un cuvânt cum este pacea să fie confiscat de cei care urmează moda Corectitudinii Politice, această modă stupidă, josnică, necinstită de care profită oportuniştii şi paraziţii

toate acestea duc la naşterea unui nou fascism, unui nou nazism. Un fascism şi un nazism cu atât mai pernicioase şi respingătoare cu cât sunt propagate de oameni care fac pe cucernicii, progresiştii, comuniştii, pacifiştii, catolicii, creştinii în eneral, care au tupeul să trateze drept belicişti pe cei care strigă adevărul, aşa cum fac eu.

Ameninţările cu moartea prin acţiunea unui kamikadze i-au permis să afişeze încă odată
detaşarea specifică unui versat corespondent de pe front: “ Să moară cineva împreună cu mine, ca urmare a declanşării unei încărcături explozive!? Dumnezeule, ce risipă”!
Cauza Orianei Fallaci este dinainte pierdută. O nouă cruciadă acum, în secolul XXI, un nou război religios nu ar sluji nimănui ci ar duce la dezastru.
O mică rază de speranţă ar putea să fie adusă de înlocuirea mult prea citatei şi des contestate noţiuni de corectitudine politice cu alta: corectitudinea culturală!

            Proverbele romînilor

            Urmăresc cu mare plăcere rubrica dedicată cărţii prezentată de Dan C. Mihăilescu în cadrul emisiunii duminicale moderată de Cristian Tabără la PRO TV. Mărturisesc că s-a întâmplat de câteva ori chiar să şi caut în librării cărţile recomandate de acesta, ultimul caz fiind al reeditării anastatice a Proverbelor adunate de Iuliu A. Zanne, ajunsă la volumul IX.
Poate nu întâmplarea a făcut să regăsesc într-un raft mai ascuns al bibliotecii mele volumul ce a dat titlul acestei părţi din buletinul Cultinform, apărut în anul 1959 în Editura Tineretului, în colecţia Mioriţa. Eram elev atunci şi, parcă a fost ieri, ţin minte că am folosit cartea pentru o compunere despre înţelepciunea populară. Cartea are 632 de pagini, costa 6 (şase) lei, român se scria cu î din i, iar precizările din subtitlu mi-au îmbogăţit vocabularul cu un cuvânt mai rar folosit. Subtitlul era: “Proverbe, Zicători, Povăţuiri, Cuvinte Adevărate, Asemănări, Idiotisme şi Cimilituri”. Dicţionarul limbii române plasează cuvântul idiotism în mijlocul unei familii prin care se caracterizează o boală psihică, motiv pentru asocieri false. Înţelesul corect este: “Expresie sau construcţie specifică unei limbi, care nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în altă limbă”.
Probabil că aceasta este şi zona în care traducerile făcute în mod automat cu ajutorul programelor de calculator pot genera multe zâmbete şi mări sentimentul de siguranţă referitor la necesitatea şi stabilitatea slujbei de traducător profesionist. De exemplu, cred că nu e departe momentul în care introducerea masivă a telefoanelor publice cu cartelă va face de neînţeles expresia “a pica fisa”!

            Perle de (in)cultură

            Transcriu mai jos câteva dintre perlele produse de elevi la examenele din acest an. Circulă prin Internet şi, evident, pot provoca comentarii extrem de acide la adresa “tineretului din ziua de azi”. Ca şi la adresa dascălilor acestora şi a societăţii noastre, în general…

Ion suferea că nu are pământ, dar o lipsă e că măcar în carte Rebreanu îl putea împroprietări

În China trăieşte foarte multă lume care mănâncă o abundenţă de orez, se încheie la gât şi-a inventat guma de la capătul creionului

Romanii i-au bătut crunt pe cartalaginezi din Cartagina

Lebăda moare de câte ori cântă

În caz de acident nu trebuie să fugi de la locul faptei fiindcă victima, dacă nu e lovită fatal, poate reţine numărul maşinii.

Lucian Blaga povesteşte în verrsuri că pe vremea sa era atât de linişte că dacă mergeai pe apă nu te scufundai iar în pomi se auzeau cum creşteau sicrie.

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Zaharia Stancu a scris un roman desculţ. A fost şi şef de birou la scriitori.

Ion Barbu a scris şi o poezie din încrengătura moluştelor: După melci.

Ţăranii loveau în boier cu ce aveau ei: cu una, cu alta…

Sublocotenentul Roşu avea un singur ficat şi ăla găurit în trei părţi de un singur glonte.

Unul numit Don Quichote, a inventat o instalaţie eoliană care producea vânt.

La sesizarea lui Hamlet, un control inopinat a constatat că e ceva putred în Danemarca

La Humuleşti Ozana curgea limpede fără prea mari frământări sociale şi politice.

Magda îl iubea pe Tudor Şoimaru fără să ştie că acesta nu ştia limbi străine.

Dar, în purul spirit al mentalităţii mioritice, caracterizat de prea des folositul “se poate şi
mai rău”…sunt convins că oricare dintre elevii care au produs perlele de mai sus ar ieşi mai bine decât au ieşit doi americani dintr-o discuţie cu celebrul Jay Leno al cărui show se poate vedea de o vreme şi la noi, la TV Antena3. De curând am văzut cum încerca să discute cu o tânără şi un tânăr, cam la 25 de anişori. Aceştia au recunoscut cinstit că de mult nu mai puseseră mâna pe vreo carte. Duduia avea chiar şi o explicaţie: e foarte obositor să-ţi mişti ochii pentru a urmări rândurile tipărite!


            Axa    culturală Timişoara-Stuttgart-Strasbourg

            Teatrul German din Timişoara a marcat cele două secole de la moartea lui Schiller prin premiera piesei Mireasa din Messina, pusă în şcenă cu ajutorul financiar al Consiliului Local şi al Institutului pentru relaţii externe din Stuttgart din Germania. Schiller a conceput această piesă, pe care a dorit-o încadrabilă în zona Oedipiană, prin anii 1802-1803, versificaţia fiind specifică tregediilor greceşti, adică iambi fără rimă şi picioare. O adevărată provocare pentru regizor, şcenarist şi actori, piesa are faima de a fi de nereprezentat pe şcenă…cu tot mesajul umanist indus de drama a doi fraţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie. În afara spectacolelor de pe şcena din Timişoara, în plan mai este şi un turneu în Transilvania.
Inundaţiile din ultima vreme au constituit motiv de inspiraţie pentru expoziţia artistului plastic francez   Hadrien Gras, intitulată “Strasbourg-Timişoara”. Pictorul are 27 de ani şi a studiat la Şcoala superioară de arte din Strasbourg şi la cea din Quimp. Expoziţia se datorează faptului că a obţinut o bursă de trei luni oferită de Clubul de la Strasbourg, în care este membru şi municipiul Timişoara, pentru un proiect cultural. Timişoara este reprezentată la Strasbourg de Ciprian Bodea, masterand în cadrul Facultăţii de arte a Universităţii de Vest.

::Înapoi